INGERII NOSTRI

Peste tot ce a creat, Dumnezeu a rânduit un înger care să vegheze. Unul veghează copacii, altul păsările, altul florile şi aşa mai departe. Chiar şi iarba pe care călcăm a fost dată în grija unui înger.

Dar Îngerul Ierbii şi-a zis: "Celorlalţi îngeri Dumnezeu le-a dat lucruri importante în supraveghere. Mie mi-a dat iarba cea cu totul lipsită de importanţă. N-am să mă ocup deloc de ea. Poate să crească şi singură. Şi, într-adevăr, nu s-a ocupat de ea deloc.

Într-o zi, Îngerul Copacilor s-a dus la Dumnezeu plângându-se că mor copacii din grădinile oamenilor şi din păduri, pentru că iarba care întreţine umezeala e toată uscată. În altă zi s-a dus Îngerul Florilor, plângându-se că florile nu pot creşte pe câmpuri pentru că nu există iarbă care să păstreze rouă pentru ele. În cele din urmă a venit omul, plângându-se: "Doamne, mor animalele în gospodarii pentru că nu mai avem iarbă să le hrănim. Ia-mă de pe pământ, Doamne! Altădată pământul era frumos, dar acum arată ca un deşert..."

Atunci Dumnezeu, chemându-l la Sine pe Îngerul Ierbii, l-a întrebat: "Ţi-am dat o sarcină mică sau mare, Înger al ierbii?" Dându-şi seama că Dumnezeu i-a cunoscut gândurile, a îngenuncheat şi a zis: " Nu trebuia să spun ce am spus. Acum îmi dau seama că sarcina pe care mi-ai dat-o era mai mare decât eram eu vrednic s-o primesc. Iartă-mă! De acum acolo îmi voi face datoria şi lumea va fi frumoasă din nou. Îmi dau seama acum că nimic în lume nu e lipsit de importanţă şi fără rost". Şi iarba îngrijită făcu să crească din nou copacii, să înflorească din nou florile şi să-şi răspândească mirosul peste lume.